„Sus e numele meu, Ila!” - suroritate și speranță într-o lume interbelică deloc idilică

Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă şi are un doctorat în Cinematografie şi Media, predă la Facultatea de Litere din Bucureşti şi a publicat două cărţi de non-ficțiune, „Divele lui Stalin” şi „Diva socialistă”. Romanul „Sus e numele meu, Ila!” este debutul său în proză şi a apărut la Editura Corint. Povestea o are în centru pe Ila, o fată care ajunge la orfelinat, după ce tatăl ei moare în Primul Război Mondial iar mama hotărăşte că nu-şi poate creşte singură cele patru fete. Viaţa la orfelinat, la Grădina de copii, cum i se spunea în epocă, e plină de greutăţi, de la foamea îndurată de fete pînă la violenţa extremă din partea directoarei şi, mai ales, a uneia dintre îngrijitoare, poreclită Mistreaţa. Şi totuşi, în această lume dură, există şi mici oaze de lumină şi căldură: prietenia cu Agatha şi cu Lica. Și tot la orfelinat, Ila își descoperă talentul la desen. Sînt mai multe figuri de femei atent construite în carte: începînd cu Ila însăşi, continuînd cu mama ei, Maica, apoi prietena iubită, Agatha, dar şi Anne Melis, la care Ila va sta în gazdă la Constanța. Povestea Ilei se desfășoară într-o lume românească interbelică deloc idilică, o lume în care se dezvoltă în voie antisemitismul, o lume cu o majoritate a populației săracă și analfabetă. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Andreea Ionescu-Berechet despre romanul său de debut. 

Andreea Ionescu-Berechet: „Eu am dorit să scriu romanul ăsta și pentru că, ani de zile, am tot fost bombardați cu tot felul de imagini idilice ale perioadei interbelice. Or, nu era deloc idilică. Era o lume dură, în care se întîmplau crime pe stradă, în care oamenii erau îndemnați să-și urască alți semeni și rata de mortalitate infantilă, de analfabetism, de copii dați în grija statului, de copii exploatați prin muncă era incredibilă.”

Viața la orfelinat este plină de greutăți.Și, totuși, în această lume dură, cu multă violență, există și mici oaze de lumină și bucurie - relațiile de prietenie cu Agatha și cu Lica. Cum ați construit lumea orfelinatului?

Andreea Ionescu-Berechet: „În primul rînd e o lume a surorității. Ele sînt toate niște victime ale directoarelor, care erau foarte dure cu ele dar cărora, pe de altă parte, le și păsa de ele, pentru că se umileau în fața altora, mai puternici, ca să obțină cîțiva saci de cartofi sau de mălai. Lucrurile astea sînt reale. De la bunica mea (care a fost la orfelinat) am aflat o singură poveste de nedreptate. Aceea în care directoarea aruncă niște bomboane de la balcon, înainte de Crăciun. Și mi-am dat seama că e un univers concentraționar, într-un fel.”

Sînt mai multe figuri de femei atent construite în carte: începînd cu Ila însăşi, continuînd cu mama ei, Maica, apoi prietena iubită, Agatha, dar şi Anne Melis, la care Ila va sta în gazdă la Constanța.

Andreea Ionescu-Berechet: „Anne Melis e partea luminoasă a poveștii. Dacă cineva e sensibil și ar putea considera prima parte a romanului un pic cam dură și cam solicitantă din punct de vedere emoțional, odată întîlnindu-se cu Anne Melis, parcă respiră. Anne Melis e tot ceea ce Ila n-a avut de la mama ei. Anne Melis are o gîndire magică, e o femeie simplă, dar foarte inteligentă. Anne Melis o hrănește pe Ila și își închipuie că, în altă parte, și feciorul ei va primi o supă caldă, că gestul ei are un răspuns imediat în realitatea de la Istanbul sau unde și închipuie ea că e băiatul ei.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural