Violența obstetrică în România: o realitate pe care de-abia acum începem s-o desluşim

Violența obstetrică este o formă a violenței de gen care nu a fost investigată suficient în România – iată premisa de la care pornește un studiu privind experiența nașterii în spitalele românești, realizat la inițiativa Asociației Moașelor Independente. Ce este violenţa obstetrică? E vreo diferență între spitalele de stat și spitalele private din perspectiva felului cum sînt tratate femeile gravide? Care sînt cele mai întîlnite forme de violență obstetrică? Le-am întrebat pe una dintre autoarele raportului, Diana-Elena Neaga, moașa Irina Mateescu şi medicul primar obstetrică-ginecologie Lacziko Szidonia.

Care sînt cele mai întîlnite forme de violenţă obstetrică?

Irina Mateescu: „Vorbim de un număr foarte mare de sarcini supramedicalizate, în cazul femeilor care plătesc în privat consultaţiile. Ele sînt chemate cel mai adesea mai des decît e necesar. Vorbim despre inducerea naşterii, despre programarea la cezariană fără motiv medical şi fără ca femeia să-şi dorească acest lucru, vorbim despre epiziotomie la naşterile vaginale, care nu este necesară în toate cazurile, e necesară mai degrabă într-un procent mic şi este folosită într-un procent foarte mare, vorbim despre poziţia la naştere, despre lipsa alegerii unui travaliu activ, vorbim despre lipsa unei persoane de sprijin în sala de naşteri – asta e ceva extrem de comun în special în mediul public – şi vorbim despre separarea de copil imediat după naştere, cînd nu sînt motive medicale, care pare o regulă mai degrabă, decît excepţia.”

Nu ar fi nevoie şi de o informare sau educare a viitoarelor mame pentru a şti să facă alegeri corecte?

Lacziko Szidonia: „Este nevoie, bineînţeles. Eu am privilegiul să lucrez într-un spital privat în care asta a şi fost iniţiativa: să facem un loc mai bun unde femeile pot să nască. Ne-am trezit cu femei care vin de la sute de kilometri pentru că oferim altceva. Şi sigur că e greu, de exemplu, pentru o femeie cu doi copii mici acasă, la a treia naştere, să călătorească sute de kilometri pentru o naştere altfel. Şi întotdeauna întreb: e a treia naştere, ştiţi să naşteţi, ştiţi ce se întîmplă, de ce faceţi sacrificiul ăsta, de ce nu spuneţi acolo cum vreţi să naşteţi. Şi femeile nu sînt ascultate, din păcate. Inclusiv femeile care ştiu fiindcă deja sînt mame sau femeile la o primă sarcină care s-au documentat întîmpină rezistenţă în cadrul sistemului, atît de stat, cît şi privat. Şi sînt lucruri extrem de simple: să stai pe o minge în travaliu, să te plimbi în travaliu, să bei apă, să mănînci în timpul travaliului, să poţi să-ţi alegi poziţia în care vrei să stai, să ţi se dea imediat copilul, să nu se taie imediat cordonul ombilical. Lucruri care nu necesită investiţii de milioane, ci doar un pic de schimbare de paradigmă, de viziune.”

Diana Neaga: „Mi-aş fi dorit foarte mult ca o astfel de cercetare să fi fost făcută de Ministerul Sănătăţii, pe un eşantion reprezentativ naţional. Noi invităm la dialog. Raportul e primul pe tema aceasta şi e o uşă deschisă la un dialog extins cu cadrele medicale, cu autorităţile din domeniu pentru a găsi împreună soluţii. Cred că meritul raportului este că am dat voce femeilor, asta ne-am dorit.”

 Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural